Un articol despre zâmbet... De ce? De ce nu? Să fie oare din nevoia de a înţelege mai bine ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când suntem întâmpinaţi cu zâmbetul pe buze? De ce zâmbim? Pentru că zâmbetul este un semn al încrederii în sine, al pasiunii, al entuziasmului, al succesului, al complicităţii în relaţii? De ce ne simţim atraşi de persoanele care zâmbesc autentic şi simţim nevoia să ne ferim de cele al căror zâmbet ni se pare nesincer? Oare chiar este zâmbetul lor fals sau este doar o proiecţie de-a noastră, un rezultat al experienţelor noastre afective? Poate zâmbetul da naştere unui eveniment semnificativ, cu valoare de reper în viaţă?

Aş putea continua cu întrebările, însă simt nevoia să mă opresc pentru a nu divaga de la subiect. Când mergem pe stradă, întâlnim persoane cunoscute şi necunoscute. Cu cele cunoscute, rar se întâmplă să nu zâmim şi să nu schimbăm câteva vorbe. În aglomeraţia străzii ne reperăm de la distanţă, ne zâmbim şi ne facem semn cu mâna. Suntem grăbiţi, nu avem timp să stăm de vorbă, dar ne bucurăm să oferim şi să primim un zâmbet. Când vorbim la telefon, ne simţim bine când persoana de la capătul firului ne zâmbeşte. De unde ştim că ne zâmbeşte? Tonul vocii, felul în care ne ascultă? Greu de spus, dar noi avem aceste competenţe care ne permit să ghicim, să ne imaginăm ce se întâmplă la celălalt capăt de relaţie.